Tradiţii şi obiceiuri vrâncene
Chipăruşul, marcă înregistrată la OSIM
Succesul pe care îl au nerejenii de la „Chipăruşul” în toată
ţara este cunoscut. Consiliul Local Nereju a decis în 2007 să înregistreze la
Oficiul de Stat pentru Invenţii şi Mărci (OSIM) numele formaţiei, după un
obicei specific zonei.
Chipăruşul era de fapt un ritual cu măşti practicat la
înmormantări. Se presupune că acest dans era practicat la nivelul comunităţii
încă din perioada precreştină. Doisprezece bărbaţi cu feţele acoperite, aşezaţi
unul în spatele celuilalt şi legaţi cu aşa numitul „lanţ al vieţii”, dansau în
jurul unui foc, trecand peste acesta din cand în cand, ca simbol al purificării
sufletului celui decedat. În prezent, acest dans se mai practică doar la
privegherea persoanelor în varstă. Deşi elemente ale Chipăruşului se întalnesc
şi în alte zone ale ţării, specialiştii spun că acest dans, aşa cum se practică
în Vrancea, este original. În prezent Chipăruşul are în componenţă bărbaţi
trecuţi de 70 de ani, în fruntea ansamblului aflandu-se inimosul localnic
Ştefan Doldor. Ultima reprezentaţie a acestora a fost la Festivalul de Datini
şi Obiceiuri de Iarnă ce a avut loc la Focşani înaintea Crăciunului.
Arta folosirii plantelor
Dintotdeauna vrânceanul a iubit natura, pentru că aceasta
i-a fost singurul sprijin.
I-a oferit adăpost şi
hrană şi, în momentele cele mai grele, leacuri pentru bolile de care era
chinuit, de suflet bolnav sau de dragoste. Cu 50 de ani în urmă, din cauza
distanţei faţă de oraş, procurarea unui medicament era ceva imposibil pentru
oamenii de aici.
Multe femei foloseau plantele pentru a face diverse leacuri,
acum ele fiind prea puţin cunoscute. Reţetele acestor alifii au anumite secrete
care s-au moştenit din mamă în fiică. Generaţia celor care erau recunoscute pe
toată Valea Râmnicului pentru leacurile lor s-a stins: Ţurea Mariţa din
Tănăsari, Ţurea Marioara (lui Ţardea) din Neculele sau Bodina din Pleşi, care
preparau şi foloseau minunile plantelor pentru vindecare dar şi pentru
descântece şi vrăji.
Tinereţea fără bătrâneţe a fost şi ea descoperită la Vintileasca. Femeile făceau alifii pentru luminarea
feţei şi pentru menţinerea ei cât mai tânără.
Hora cu scrânciob
Obiceiul scrânciobului este unul de amiază, realizat de
tineri flăcăi, şi are loc în cea de-a doua zi de Paşte. Această tradiţie adună
laolaltă toţi sătenii, care asistă la datul în leagăn al tinerelor fete. În
primul rând, erau date în dulap fetele de măritat de către flăcăii care le
iubeau. Se spunea că, astfel, vor fi ameţite şi convinse să se mărite mai
repede.
Flăcăii construiau din timp dulapul, o instalaţie din lemn
gros, cu patru braţe, care poartă câte un scaun ca raftul unui dulap, de unde
îi vine şi numele. Instalaţia seamănă cu roata de la morile de apă şi este pusă
în mişcare de flăcăi puternici, care învârt de o manivelă. Fetele îi răsplăteau
pe flăcăi pentru truda lor cu ouă roşii sau încondeiate, pe care le ţineau în
sân sau în buzunarele de la ilice.
Toată suflarea satului prezentă la horă privea la această
distracţie. Era o veselie grozavă.
Era şi o întrecere între flăcăi, care să le dea în dulap pe
fetele cele mai renumite, dar şi între fete (care a fost preferata celor mai
mulţi flăcăi). Copiii abia aşteptau să facă lăutarul scârţ! ca să plece flăcăii
şi fetele la joc şi ei să le ia locul la scrânciob. Asta era distracţia lor cea
mai mare de peste an şi doreau să profite de ea din plin. Uneori, se dădeau în
dulap şi însuraţii, chiar şi bătrânii, spre hazul tuturor.
Se spunea că aceia ce au fost daţi în scrânciob îşi vor
îndeplini visurile, vor avea un an bogat şi vor trece mult mai uşor peste
greutăţi.
După zilele de Paşti, scrânciobul era dezmembrat şi
depozitat de către feciorul care se ocupase de instalarea lui şi nu se mai
folosea decât anul următor la hora de Paşti.
„Uncheşii şi babele” de la Păuneşti
La Negrileşti, ziua boteitului este o adevărată sărbătoare
locală. Sătenii se îmbracă în costume populare şi vin la bisercă, unde
participă la ritualuri specifice. La tocmeală, ciobanii stabilesc tariful
pentru sezonul respectiv. Plata se face în brânză şi urdă.Sătenii ciocnesc câte
un pahar cu vin ca să consfinţească înţelegerea, iar oile sunt urcate pe munte.
Însă doar după ce preotul face o slujbă pentru binecuvântarea animalelor.
Arta populară se păstrează de sute de ani nealterată în
Vrancea. Locuitorii de aici se ocupă cu activităţi moştenite de la bunici şi
străbunici: confecţionează măşti, instrumente muzicale sau vase, fiecare
meşteşug specific unei zone. Comuna Nereju este renumită pentru confecţionarea
măştilor. Şerban Terţiu este unul dintre locuitorii care îşi ocupă timpul cu
această îndeletnicire.
Face măşti din lemn şi din piele de oaie care sunt
purtate la diferite ocazii.„Cele din lemn sunt mai greu de făcut, abia fac una
pe zi, dar din piele fac câte două”, a afirmat meșterul.A făcut sute de măşti
la viaţa lui, dar spune că niciodată nu a confecţionat două măşti care să
semene între ele.Locuitorii din zona Vrancei poartă măştile la ocazii fixe: de
Crăciun, de Anul Nou, la nunţi sau la înmormântări.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu