Pliant "Exploratorii Vrancei"

Invitaţie la Târgul "Valorile Vrancei"

Calendar 2016

Beciul Domnesc, Odobești

BECIUL DOMNESC

 DE LA ODOBEȘTI

La adapostul Magurii Odobestilor se întinde Podgoria Odobestilor, una din cele mai vechi si vestite podgorii din tara, atestata de documentele din vremea domnitorului Stefan cel Mare, ale carui vii se aflau pe colina ”Cetatuia”. Beciul Domnesc face parte din rândul hrubelor existente si caracteristice pentru Podgoria Odobestilor, care asigurau si asigura conditii optime pentru pastrarea si învechirea vinului în vase de stejar.

În secolul al XVIII-lea, Podgoria Odobestilor era socotita cea mai mare din amândoua Principatele Române, producând mai mult vin decât toate podgoriile tarii. Aici, pe o suprafata de circa 300 de hectare, se întindeau si viile domnesti ale lui Dabija, Caragea si Mihail Sturza, precum si cramele din piatra. Una dintre acestea – si anume Beciul Domnesc – a fost zidita între anii 1834-1839 de catre Mihail Sturza, din piatra adusa de pe râul Milcov. Pisania de deasupra intrarii mentioneaza ca beciul apartine ”stapânitorului print al Moldovei Mihail Sturza v.v.anul 1839 prin supusa sluga lucrat m(e)d(elni)cer Asanache Pamfil” . Pisania este timbrata de stema Moldovei (capul de bour) încadrata de struguri.

În anul 1944, Beciul Domnesc, aflat în ruina, a fost restaurat si a intrat în proprietatea Întreprinderii Viei si Vinului Odobesti, iar din anul 1990 a fost preluat societatea Vincon. Beciul Domnesc este amplasat în Odobesti, pe strada cu acelasi nume, în partea de est a orasului, în cartierul Caragea (dupa numele domnitorului care stapânea vii în Odobesti). Printr-o usa masiva de lemn, semicirculara în partea superioara, se accede în cladirea de la suprafata, zidita din caramida, având forma de ”L”. Pe scari din piatra se coboara în hrubele zidite din piatra poroasa. Boltile sunt semicirculare si sunt întarite si consolidate cu arce si dublouri din caramida din cinci în cinci metri. Beciul propriu-zis are forma de cruce.

Sursă:      http://www.vrancea.djc.ro/ObiectiveDetalii.aspx?ID=849

Balada Mioriţa

Pe-un picior de plai,
Pe-o gură de rai,
Iată vin în cale,
Se cobor la vale,
Trei turme de miei,
Cu trei ciobănei.
Unu-i moldovan,
Unu-i ungurean
Şi unu-i vrâncean.
Iar cel ungurean
Şi cu ce-l vrâncean,
Mări, se vorbiră,
Ei se sfătuiră
Pe l-apus de soare
Ca să mi-l omoare
Pe cel moldovan,
Că-i mai ortoman
Ş-are oi mai multe,
Mândre şi cornute,
Şi cai învăţaţi,
Şi câni mai bărbaţi,
Dar cea mioriţă,
Cu lână plăviţă,
De trei zile-ncoace
Gura nu-i mai tace,
Iarba nu-i mai place.
- Mioriţă laie,
Laie bucălaie,
De trei zile-ncoace
Gura nu-ţi mai tace!
Ori iarba nu-ţi place,
Ori eşti bolnăvioară,
Drăguţă mioară?
- Drăguţule bace,
Dă-ţi oile-ncoace,
La negru zăvoi,
Că-i iarbă de noi
Şi umbră de voi.
Stăpâne, stăpâne,
Îţi cheamă ş-un câine,
Cel mai bărbătesc
Şi cel mai frăţesc,
Că l-apus de soare
Vreau să mi te-omoare
Baciul ungurean
Şi cu cel vrâncean!
- Oiţă bârsană,
De eşti năzdrăvană,
şi de-a fi să mor
în câmp de mohor,
Să spui lui vrâncean
Şi lui ungurean
Ca să mă îngroape
Aice, pe-aproape,
În strunga de oi,
Să fiu tot cu voi;
În dosul stânii
Să-mi aud cânii.
Aste să le spui,
Iar la cap să-mi pui
Fluieraş de fag,
http://Versuri.ro/w/gfmgfh
Mult zice cu drag;
Fluieraş de os,
Mult zice duios;
Fluieraş de soc,
Mult zice cu foc!
Vântul, când a bate,
Prin ele-a răzbate
Ş-oile s-or strânge,
Pe mine m-or plânge
Cu lacrimi de sânge!
Iar tu de omor
Să nu le spui lor.
Să le spui curat
Că m-am însurat
Cu-o mândră crăiasă,
A lumii mireasă;
Că la nunta mea
A căzut o stea;
Soarele şi luna
Mi-au ţinut cununa.
Brazi şi paltinaşi
I-am avut nuntaşi,
Preoţi, munţii mari,
Paseri, lăutari,
Păserele mii,
Şi stele făclii!
Iar dacă-i zări,
Dacă-i întâlni
Măicuţă bătrână,
Cu brâul de lână,
Din ochi lăcrimând,
Pe câmpi alergând,
Pe toţi întrebând
Şi la toţi zicând:
"Cine-a cunoscut,
Cine mi-a văzut
Mândru ciobănel,
Tras printr-un inel?
Feţişoara lui,
Spuma laptelui;
Musteţioara lui,
Spicul grâului;
Perişorul lui,
Peana corbului;
Ochişorii lui,
Mura câmpului? "
Tu, mioara mea,
Să te-nduri de ea
Şi-i spune curat
Că m-am însurat
Cu-o fată de crai,
Pe-o gură de rai.
Iar la cea măicuţă
Să nu spui, drăguţă,
Că la nunta mea
A căzut o stea,
C-am avut nuntaşi
Brazi şi paltinaşi,
Preoţi, munţii mari,
Paseri, lăutari,
Păserele mii,
Şi stele făclii!

La Fundătura a reînceput şezătoarea satului!

  Cu mic cu mare, Fundătura a venit la şezătoare!

În seara zilei de joi, în Fundătura Vrancei ne-am adunat la şezatoare, acasă la Ionică Popa. În strai popular, am sărbătorit un an de la reînfiinţarea şezătorii în Fundătura, dar nu numai atât

Viorile s-au acordat, arcuşurile au devenit mai sprintene... Am cântat, am mâncat prune afumate pe lojniţă, gogoşi umplute cu gem de gutui şi de mere, dulciuri de post... şi ne-am astâmpărat setea cu apă de izvor (neuitând că ne aflăm în Postul Naşterii Domnului).
D-apoi în vreo cinci ore nu se putea să stăm aşa degeaba! Nevestele au cusut, au împletit – până şi Dragoş a cusut la goblen -, timp în care am povestit şi ne-am amuzat de momentele vesele pricinuite de amintirile fiecăruia. Frumuşeţea şezătorii a constat în faptul că, de la cea mai micuţă participantă, de numai 4 anişori, până la cea mai vârstnică, de 71 de ani, ne-am bucurat de orele petrecute împreună lângă sobele calde de teracotă şi ne-am simţit ca într-o familie... ceva mai mare! Fără internet şi tablete! Dragilor, acum că noiembrie a plecat, ne îndreptăm gândurile către “Moş Nicolae”, către Moş Crăciun,  care va să vină, pe care-l rugăm să treacă şi pe la casele noastre şi pe la casele dumneavoastră (că până la urmă toţi suntem copii), fie că am fost sau nu cuminţi şi să primească în a sa tolbă răvaşele noastre! Răvaşe pe care am scris şi vom mai scrie, în fiecare joi la şezătoare, rugăciuni către Dumnezeu, să ne ajute să nu uităm tradiţiile, obiceiurile, portul strămoşesc, să nu ne ruşinăm că suntem “Români” oriunde ne vor purta paşii, şi mai cu seamă să ne dea sănătate şi iar sănătate!  La mulţi ani!

Mariana M. Popa şi prietenii din Fundătura Vrancei



















Sursa http://www.ziaruldevrancea.ro/index.php?news=1588824325

Cu dragoste, din Nistoreştii Vrancei Arhaice

Nenea Mihai Hanu este unul dintre vrâncenii care iubesc, mai mult decât orice pe lume, portul, cântul şi meşteşugurile strămoşeşti.

Bătrânul Mihai Hanu, din Nistoreşti, şi-a pus toată energia şi puterea în îngrijirea muzeului care adună cele mai vechi şi mai frumoase meşteşuguri, tradiţii şi obiecte. „Dacă nu lucrez, este ca şi cum nu aş mânca”, povesteşte Mihai Hanu.

Nenea Mihai Hanu este unul dintre vrâncenii care iubesc, mai mult decât orice pe lume, portul, cântul şi meşteşugurile strămoşeşti. Vrei să înveţi cum se face un obiect cioplit sau gravat, o opincă sau o bundiţă de toată frumuseţea? Te învaţă nenea Mihai! La cei aproape 92 de ani, îl găseşti în satul Bîtcari, în căsuţa lui tradiţională, ca pentru păpuşi, cu o tindă mititică, două odăiţe şi o prispă largă, pe care tronează războiul de ţesut... Poate vă miraţi şi vă întrebaţi de ce mi se pare atât de special războiul de ţesut, emblema femeilor din Vrancea Arhaică, de pe vremea când în fiecare casă se afla unul, la care lucra, cât era iarna de lungă, gospodina familiei. Ţesea ştergare, păretare, cergi, catrinţe, cearceafuri şi pânză pentru cămeşi. Azi, uitate sunt toate, iar războiul a ajuns lemn de foc. Dacă aveţi nevoie de un model, nenea Mihai Hanu vi-l pune la dispoziţie cu bucuria celui care, o viaţă întreagă, a tot adunat superbele obiecte – mobilier lucrat în fabrici, cuverturi şi covoare orientale din care nu lipseşte „Răpirea din Serai”. 

O viaţă trăită din ac

 

I-a plăcut din copilărie să lucreze. Îşi aminteşte cu nenumărate detalii şi povesteşte copiilor care îi trec pragul cum a învăţat să „scrie” ouăle, furând meseria de la sora lui mai mare, creând apoi modelele lui, inspirate din natură. Mai târziu a trecut la cusături, pentru care a făcut o adevărată pasiune, confecţionând cojoace şi cojocele. „De la Dumnezeu e totul, El care mi-a dat dragostea asta, să salvez ce a mai rămas de salvat, să omagiez aşa cum ştiu mai bine tradiţiile strămoşeşti, locul unde m-am născut, oamenii care, cu mâinile bătucite de muncă, au făcut posibilă această minune”, spune nenea Mihai Hanu cu smerenie. În 1944, prin căsătorie, i s-a alăturat şi soţia. „Eram amândoi săraci, ce-am zis, hai să ne facem singuri zestre! Aşa a început munca şi strădania noastră. Mi-a plăcut să fiu cojocar, mai cos şi acum, fără ochelari... Ne-am făcut toate cele de trebuinţă, eu şi soţia. Am trăit din ac, cum se spune şi din ac ne-am crescut şi copiii, şase la număr”, îşi aminteşte nenea Mihai. După moartea soţiei, de jale şi de urât, şi-a făcut muzeul unde au venit să-l vadă turişti din toată lumea. Oamenii  vin, admiră, ascultă cu uimire şi nu le vine a crede că doar nenea Mihai se ocupă de toate. „Dacă nu lucrez, este ca şi cum nu aş mânca”, spune bătrânul, absorbit de activităţile sale din muzeu. În timp, a adunat sumedenie de obiecte vechi, unele cu valoare etnografică, altele doar cu valoare sentimentală pe care, într-o zi, le va lăsa moştenire satului.

92 de ani şi o singură pasiune

„Toate îmi sunt dragi, mă uit la ele şi-mi văd cu ochiul minţii toată copilăria: oala în care mama fierbea sarmale, pieptenele pentru cules afinele la munte, calapoade pentru făcut căciuli, putina de unt, găleata de muls oi şi cremenea de pe vremea când nu erau chibrituri pentru aprins focul, râşniţa din piatră, două schiuri împletite, ca fundul de târnă, cu care oamenii se încălţau şi mergeau pe zăpada mare. Îmi sunt dragi şi fusele de tors, chepteni de scărmănat lâna, coveţile de frământat aluatul, lămpile de gaz, fierul de călcat cu cărbuni, oale, farfurii şi ulcele, dar şi un corn de păstrat praful de puşcă, făcut de tatăl meu, pentru vânătoare”, spune nenea Mihai mângâind cu mare drag fiecare lucruşor. În căsuţa din Bîtcari este adunată toată viaţa unui om care se apropie de 92 de ani. Viaţa lui a fost şi este împlinită, căci a avut răgaz pentru a-şi duce gândul până la capăt: a strâns o parte din comoara Vrancei Arhaice, dar nu pentru sine, căci ştie, mai bine decât mulţi alţii, că suntem vremelnici pe pământ. A strâns cât a putut, cu dragoste, cu dăruire, de multe ori cheltuind ultimul bănuţ pe obiectele care fac unicitatea acestor locuri, cu gândul la copii, la tineretul care trebuie să ştie şi să nu uite unde le sunt rădăcinile, de unde-şi trag seva vieţii, cine au fost şi ce minunăţii au creat moşii şi strămoşii lor. Altfel totul e zădărnicie. (Janine VADISLAV) 

Sursa

 http://www.ziaruldevrancea.ro/index.php?news=1588825057