Vrancea, Ţara viei şi a vinului

Drumul Podgoriilor Vrâncene

Niciunde toamna nu este atât de frumoasă cum este în podgoriile din Vrancea. Pe zeci de kilometrii lungime nu vezi altceva decât viță de vie ruginie și struguri cu tentă de chihlimbar. Iar toamna, viilor li se mai adaugă ceva… sufletul podgorenilor, oameni destoinici și harnici, care își dau toată silința și pun toată priceperea lor în slujba a ceea ca va fi vinul nou, vinul anului care tocmai se scurge molcom, cu dimineți încețoșate în negură și amiezi cu soare tomnatic.
Vinul are o poveste a lui pe care bătrânii o spun seara, la gura sobei, după ce vinul e tras în butoaie. Povestea este despre tânărul Dionysos care,  obosit din cauza drumului lung, se aşează pe o pajişte să se odihnească, iar la picioarele lui observă o plantă firavă, necunoscută. La plecare Dionysos smulge planta și o ia cu el, punând-o într-un os de pasăre găsit pe drum. Numai că pe drum, vița de vie crește văzând cu ochii, iar osul devine neîncăpător, așa că regale vinului găsește un os de leu în care pune planta, dar în curând și acesta devine neîncăpător.
Mergând pe drum, Dionysos găsește o căpăţână de măgar şi puse în ea planta, cu osul de pasăre şi cu cel de leu la un loc. În sfârşit, ajungând în insulele Naxos el sădește viţa de vie din care cresc struguri minunaţi pe care Dionysos îi transforma în vin, învăţându-i şi pe oameni să lucreze via şi să bea vin.
Legenda spune că de atunci, dacă bei puțin vin ești vesel și ciripești ca o păsărică, dacă bei mai mult te simți puternic ca un leu, iar dacă întreci măsura începi să ragi ca măgarul.

La urma urmei, vinul este o ființă misterioasă care se naşte, copilăreşte, se maturizează. Este cel care dezleagă și limba celor mai timizi, cel care naște pasiuni și incintă la vis, creație, poveste…
De vin se mai leagă și o altă poveste. Este povestea lui Februar cel Vesel, mezinul moşului cu 12 feciori. Ei, feciorii, erau numiţi ca lunile anului: „Ianuar”, „Februar”, „Martie” şi aşa mai departe. Altă avere nu avea moșul, decât o vie. Dă Dumnezeu şi culeg şi moșul via, iar vinul ce ieşit a fost pus într-un singur butoi, iar feciorii s-au înţeles între ei ca numai la început de an să înceapă a-l bea, iar ca să se cunoască până unde este vinul fiecăruia în butoi, au tras cu cărbunele câte o linie de-a curmezişul pe fundul butoiului culcat.
Apoi, ca să nu aibă neplăceri, fiecare şi-a pus câte o canea. Cel mai mic dintre ei, „Februar”, şi-a pus caneau jos de tot, aproape de doagă. Aşa era pe vremuri: cel mai mic rămâne la urmă. Fiecare din fraţi dorea să rămână cu vinul nebăut în butoi ca să facă în necaz celorlalţi. Numai „Februar” a început să tot bea din partea lui. Când îl căuta omul, tot vesel şi plin de vorbă îl vedea. Trăncănea verzi şi uscate şi tot fluierând mergea. Ceilalţi râdeau în sinea lor şi-şi spuneau: „Repede, repede isprăveşte el vinul şi să-l vedem ce face”. Îi vine poftă lui „Ianuar” să-şi guste şi el vinul. Suceşte de canea, vin nu curge deloc. Încearcă şi ceilalţi, vin nici un pic nu mai aveau. Numai jos la doagă, partea lui „Februar” mai curgea. Fraţii, necăjiţi, au luat-o la goană după „Februar”, să-l prindă şi să-i dea ceva de cheltuială pentru isprava făcută.
Când îl fugăreau, „Februar” plângea, când îl lăsau, râdea ca un copil. De atunci se zice că luna februarie poartă numele lui „Februar” şi e schimbătoare: aici cald, aici viscol, aici frig – după felul cum a fost când l-au alergat fraţii lui.

Aceasta este istoria legendară a vinului care în Vrancea este din belșug, de nu reușește nimeni șă îi termine pe parcursul a 12 luni. Aici, în Vrancea, istoria viei și a vinului se pierde în legende lăsate moștenite încă de pe vremea lui Ștefan cel Mare. Dar moșii care au trăit în podgoriile din Vrancea au lăsat moștenire și tradițiile și obiceiurile legate de munca viei. Legenda spune că undeva prin anii ’50, după cel de-al Doilea Război Mondial, păncenii serbau încă Târcolitul Viilor, un ceremonial magico-mitic de început de Februar căci, în Calendarul Popular, 1 februarie este răscrucea dintre anii viticoli, ziua în care Anul Vechi Viticol moare şi renaşte Noul An Viticol.
Atunci, podgorenii din Panciu, suiți în sănii sau căruţe, îmbrăcați în port popular și cu frunţile împodobite cu coarde de viţă de vie, au plecat la vie, să dezsgoape sticla cu vinul ultimei recolte, îngropată în toamna care tocmai trecuse. Apoi au mers într-un deal, la o petrecerea pe care o organizau anual și, conform tradiției, au aprins un foc tradiţional. Au pus pe foc coardele uscate de vie, au băut din vinul dezgropat de la butuc, au mâncat, au cântat și au jucat. Numai că în acel an podgorenii au văzut cum, la zeci de metrii distanță, din pământ ieșea fum și, săpând în acel loc, au dat peste intrarea în Hrubele “Ștefan cel Mare”, astupate de podgoreni cu sute de ani în urmă ca să nu dea turcii de ele. Iar astăzi Hrubele ”Ștefan cel Mare” (monument istoric Cod LMI VN-II-m-A-06545 – secolul al XVII-lea) din celebra Podgorie Panciu au devenit o adevărată atracție turistică. Din Panciu, de la hrube pleacă ”Drumul podgoriilor vrâncene”, un drum care șerpuiește lin, pe o distanță de aproximativ 72 de kilometri, printre viile nobile din cea mai mare podgorie a României. 

Vrancea este unică și pentru că doar aici, pe aceste locuri binecuvântate, sunt atât de multe podgorii celebre. Fie că vorbim de Podgoria Panciu, fie că vorbim de Podgoria Odobeşti sau de Podgoria Cotești, toate sunt renumite pentru vinurile sale de excepţie, pentru beciurile în care licoarea lui Bachus este pusă la învechit, dar și pentru istoria minunată a acestor locuri bogate.
Astăzi, beciurile din Vrancea ca și alte clădiri istorice din podgoriile Vrancei sunt mărturia vie a tradiției de sute de ani existentă aici. Ele s-au transformat în adevărate puncte de atracţie turistică, la fel cum drumul care străbate viile din cele trei podgorii ale Vrancei a devenit, el însuși, o atracţie turistică.
De la Hrubele ”Ștefan cel Mare”, drumul podgoriilor vrâncene continuă pe DJ 205 B, prin Țifești, Bolotești și Jariștea spre o altă podgorie celebră – Podgoria Odobești care se întinde majestuos pe dealurile Măgurei Odobești.
Aici, la Odobești, în urmă cu două secole, podgoreni celebrii în toată Europa de Est, au construit Biserica “Sfinții Apostoli Petru și Pavel” din cartierul Cazaclii. Toamna, după ce mustul se limpezea, negustorii cazaclii din Odobești stabileau prețul vinului pentru întreaga țară, chiar în fața bisericii sau la târgul din centrul orașului care avea loc în fiecare toamnă, de Ziua Crucii.

Dar tot în Odobești “Drumul podgoriilor vrâncene” trece pe la Beciul Domnesc (monument istoric Cod LMI VN-II-m-A-06525, secolul al XVI-lea), înscris în Registrul Național al Patrimoniului Turistic și pe lista de conservare UNESCO.
Beciul Domnesc a fost construit în vremea lui Ștefan cel Mare și renovat în timpul domniei familiei Sturza, între anii 1834-1839. Este o cramă subterană de 62 metri lungime și 13,4 metri adâncime, fiind singurul beci realizat din piatră ponce.

Din Odobești ”Drumul podgoriilor vrâncene” continuă spre comuna Vârteșcoiu, unde se ajunge după ce călătorul trece podul peste Milcov. Până la Unirea Principatelor Române (24 ianuarie 1859) Milcovul era granița naturală dintre cele două provincii românești: Moldova și Țara Românească. Cât vezi cu ochii mii de hectare de vie se întind de la poale până pe coamele dealurilor din zonă. Drumul șerpuiește prin satul Beciul către Faraoane, pe lângă fosta moşie a lui Duiliu Zamfirescu. Scriitorul pașoptist a scris pe pridvorul conacului său „Viaţa la ţară”, inspirit, cel mai probabil, de vederea panoramică din zonă, care merge dincolo de Focşani, în timp ce în spatele conacului, la apus, dealurile Vrancei capătă culori fascinante, toamna.
De la Faroane drumul șerpuiește, ca un fluviu al viței de vie, spre Cîrligele, iar mai apoi în continuarea lui DJ 205 B intră în Podgoria Cotești unde vinurile sunt la fel de celebre. Aici, dragostea față de vie și vin s-a concretizat și în realizarea unei colecții muzeale particulare a uneltelor agricole tradiționale pe care podgorenii le foloseau pentru producerea vinului. Aici se mai poate vedea linul ancestral în care bărbații zdrobeau strugurii chiuind și invocându-l pe Bachus, dar și teascurile în care se striveau sute de kilograme de struguri o singură dată.
Din Urechești drumul te poartă spre Dragosloveni, la casa memorială a scriitorului Alexandru Vlahuţă, iar mai apoi, agale, pe DJ 202 E spre Tâmboiești unde călătorul poate admira peisajele din partea de Sud a județului Vrancea și se poate reculege în Biserica ”Cuvioasa Parascheva” (1858) sau în Biserica ”Nașterea Maicii Domnului” (1857).

Aici, pe aceste meleaguri, de-a lungul secolelor, vinul a fost la fel de prezent în viața vrâncenilor ca și biserica. Oameni cu suflet mare, podgorenii au ridicat în cinstea viei și vinului biserici și mănăstiri care astăzi stau pe drumul podgoriilor vrâncene, mărturie a măreției locurilor. Sunt locuri sfinte în care strugurele se regăsește prezent în motivele religioase, întărind sentimentul că vinul face parte din tradiția spirituală a Vrancei căci, pentru creștini vinul reprezintă puritatea şi viaţa. Să nu uităm că vinul și pâinea au fost oferite de Iisus Hristos apostolilor săi la Cina cea de Taină și că aceste două elemente simbolizează sângele și trupul Mântuitorului. Astăzi, creștinii beau vin atunci când se botează, când se cunună religios sau atunci când se împărtășesc.
Iată cum vinul se împletește cu tradiția și spiritualitatea vrânceană, atât de prezentă pe “Drumul podgoriilor” și iată cum acest traseu turistic reprezintă atât o destinație pentru cei pasionați de istoria și gustul suav al vinului cât și pentru cei care își doresc să calce pragul unor mănăstiri și biserici unice în această parte a lumii.
Unice prin simbolistica și valorile depozitate sunt, pe drumul podgoriilor vrâncene, Schitul Dălhăuți (monument istoric cod LMI: VN-II-a-B-20832) din comuna Cîrligele, Mănăstirea Vărzărești (monument istoric cod LMI: VN-II-a-B-06542) din comuna Urechești sau Mănăstirea Recea (monument istoric cod LMI: VN-II-m-B-06501) din comuna Dumbrăveni.

În comuna Jariștea, turiștii vor descoperi un colț al Raiului dacă vor păși pragul Mănăstirii Buluc. Supraintitulat Schitul din Athosul românesc al Vrancei, Buluc este situat departe de tumultul podgorenilor din târgul Odobeştilor, fiind un loc de rugăciune aparte. La fel de aparte este și Biserica ”Înălțarea Domnului” din satul Scânteia, care a aparținut unui schit construit în anul 1730 de familia Stamatinești și care atrage atenția prin elementele arhitehtonice de influență arabă în contrucția bolților și coloanelor, integrate stilului bizantin.

Pe dealurile din Podgoria Odobești mai pot fi vizitate și Mănăstirea Tarnița, construită în apropierea vârfului dealului Măgura Odobești (996 m) – cel mai înalt deal al Subcarpaților de Curbură, dar și Mănăstirea Adormirea Maicii Domnului – mănăstire pe stil vechi.
Despre Biserica “Sfinții Apostoli Petru și Pavel” din cartierul odobeștean Cazaclii cuvintele sunt de prisos, căci această biserică nu doar că a fost construită de negustorii de vinuri din zonă ci este amplasată chiar în mijlocul viilor din zonă.

La Mănăstirea Brazi din orașul Panciu, turiștii se pot ruga la moaștele Sfântului Teodosie de la Brazi, dar pot vizita și Paraclisul Subteran Brazi – monument istoric datat sfârșitul secolului XVII. Paraclisul subteran al Mănăstirii Brazi făcea legatura, în trecut, printr-un tunel, cu Schitul ”Sfântul Ioan Botezătorul” situat pe un deal, la câțiva zeci de metrii distanță.

De altfel, în orașele Panciu și Odobești beciurile alcătuiesc adevărate orașe subterane. Pe lângă Hrubele ”Ștefan cel Mare”, în Panciu mai există alte două beciuri monumente istorice. Este vorba despre Beciul Marin Ștefan, datat secolul XIX și Beciul Vlădoianu, tot din secolul XIX, iar în Odobești, pe lângă Beciul Domnesc, turiștii mai pot trece pragul Beciului Bahamat – datat secolul XIX. Istoria vorbește și despre existența altor galerii subterane care se ramifică în toate direcțiile și aici, și la Panciu sau la Focșani.

Sursa  http://www.podgoriivrancene.ro/drumul-podgoriilor-vrancene/