Cu dragoste, din Nistoreştii Vrancei Arhaice

Nenea Mihai Hanu este unul dintre vrâncenii care iubesc, mai mult decât orice pe lume, portul, cântul şi meşteşugurile strămoşeşti.

Bătrânul Mihai Hanu, din Nistoreşti, şi-a pus toată energia şi puterea în îngrijirea muzeului care adună cele mai vechi şi mai frumoase meşteşuguri, tradiţii şi obiecte. „Dacă nu lucrez, este ca şi cum nu aş mânca”, povesteşte Mihai Hanu.

Nenea Mihai Hanu este unul dintre vrâncenii care iubesc, mai mult decât orice pe lume, portul, cântul şi meşteşugurile strămoşeşti. Vrei să înveţi cum se face un obiect cioplit sau gravat, o opincă sau o bundiţă de toată frumuseţea? Te învaţă nenea Mihai! La cei aproape 92 de ani, îl găseşti în satul Bîtcari, în căsuţa lui tradiţională, ca pentru păpuşi, cu o tindă mititică, două odăiţe şi o prispă largă, pe care tronează războiul de ţesut... Poate vă miraţi şi vă întrebaţi de ce mi se pare atât de special războiul de ţesut, emblema femeilor din Vrancea Arhaică, de pe vremea când în fiecare casă se afla unul, la care lucra, cât era iarna de lungă, gospodina familiei. Ţesea ştergare, păretare, cergi, catrinţe, cearceafuri şi pânză pentru cămeşi. Azi, uitate sunt toate, iar războiul a ajuns lemn de foc. Dacă aveţi nevoie de un model, nenea Mihai Hanu vi-l pune la dispoziţie cu bucuria celui care, o viaţă întreagă, a tot adunat superbele obiecte – mobilier lucrat în fabrici, cuverturi şi covoare orientale din care nu lipseşte „Răpirea din Serai”. 

O viaţă trăită din ac

 

I-a plăcut din copilărie să lucreze. Îşi aminteşte cu nenumărate detalii şi povesteşte copiilor care îi trec pragul cum a învăţat să „scrie” ouăle, furând meseria de la sora lui mai mare, creând apoi modelele lui, inspirate din natură. Mai târziu a trecut la cusături, pentru care a făcut o adevărată pasiune, confecţionând cojoace şi cojocele. „De la Dumnezeu e totul, El care mi-a dat dragostea asta, să salvez ce a mai rămas de salvat, să omagiez aşa cum ştiu mai bine tradiţiile strămoşeşti, locul unde m-am născut, oamenii care, cu mâinile bătucite de muncă, au făcut posibilă această minune”, spune nenea Mihai Hanu cu smerenie. În 1944, prin căsătorie, i s-a alăturat şi soţia. „Eram amândoi săraci, ce-am zis, hai să ne facem singuri zestre! Aşa a început munca şi strădania noastră. Mi-a plăcut să fiu cojocar, mai cos şi acum, fără ochelari... Ne-am făcut toate cele de trebuinţă, eu şi soţia. Am trăit din ac, cum se spune şi din ac ne-am crescut şi copiii, şase la număr”, îşi aminteşte nenea Mihai. După moartea soţiei, de jale şi de urât, şi-a făcut muzeul unde au venit să-l vadă turişti din toată lumea. Oamenii  vin, admiră, ascultă cu uimire şi nu le vine a crede că doar nenea Mihai se ocupă de toate. „Dacă nu lucrez, este ca şi cum nu aş mânca”, spune bătrânul, absorbit de activităţile sale din muzeu. În timp, a adunat sumedenie de obiecte vechi, unele cu valoare etnografică, altele doar cu valoare sentimentală pe care, într-o zi, le va lăsa moştenire satului.

92 de ani şi o singură pasiune

„Toate îmi sunt dragi, mă uit la ele şi-mi văd cu ochiul minţii toată copilăria: oala în care mama fierbea sarmale, pieptenele pentru cules afinele la munte, calapoade pentru făcut căciuli, putina de unt, găleata de muls oi şi cremenea de pe vremea când nu erau chibrituri pentru aprins focul, râşniţa din piatră, două schiuri împletite, ca fundul de târnă, cu care oamenii se încălţau şi mergeau pe zăpada mare. Îmi sunt dragi şi fusele de tors, chepteni de scărmănat lâna, coveţile de frământat aluatul, lămpile de gaz, fierul de călcat cu cărbuni, oale, farfurii şi ulcele, dar şi un corn de păstrat praful de puşcă, făcut de tatăl meu, pentru vânătoare”, spune nenea Mihai mângâind cu mare drag fiecare lucruşor. În căsuţa din Bîtcari este adunată toată viaţa unui om care se apropie de 92 de ani. Viaţa lui a fost şi este împlinită, căci a avut răgaz pentru a-şi duce gândul până la capăt: a strâns o parte din comoara Vrancei Arhaice, dar nu pentru sine, căci ştie, mai bine decât mulţi alţii, că suntem vremelnici pe pământ. A strâns cât a putut, cu dragoste, cu dăruire, de multe ori cheltuind ultimul bănuţ pe obiectele care fac unicitatea acestor locuri, cu gândul la copii, la tineretul care trebuie să ştie şi să nu uite unde le sunt rădăcinile, de unde-şi trag seva vieţii, cine au fost şi ce minunăţii au creat moşii şi strămoşii lor. Altfel totul e zădărnicie. (Janine VADISLAV) 

Sursa

 http://www.ziaruldevrancea.ro/index.php?news=1588825057